Despre oamenii care nu s-au transformat încă în pietre

A trecut destul de mult timp de la clipa fatidică în care am realizat că am o atracție deosebită pentru people’s misery. Singurul motiv pentru care aici am ales exprimarea în engleză este pentru că nu găsesc la ora asta o traducere satisfăcătoare a termenului. Parcă nici „suferința”, nici „durerea” nu exprimă ceea ce mi-aș dori eu în acest context. Știu că sună al naibii de rău ceea ce am scris și, cumva, aș vrea să explic asta în continuare. Este foarte posibil să nu reușesc, dar îmi asum asta. V-aș ruga doar să țineți minte că nu e dreptul vostru să mă judecați.

Am multe crezuri în viața asta, iar unul dintre ele este acela că trebuie să fii prost pentru a fi cu adevărat fericit. Sau „Ignorance is bliss”, dacă vreți să o dăm pe maxime. Nu este acesta motivul pentru care mă atrag oamenii (cumva) nefericiți, dar numărul de astfel de persoane pe care am reușit să le strâng în jurul meu de-a lungul anilor mi-a oferit un eșantion suficient de subiecți pentru a demostra veridicitatea principiului meu. Firește, fericirea rămâne un scop, însă acceptarea caracterului său utopic atunci când este privită prin prisma mizeriei din lume este acel ceva care face diferența. Îmi plac oamenii principial deranjați. Mă scuzați, trebuia să menționez în primă fază că îmi plac oamenii cu principii și abia apoi să vorbesc despre „deranjul” acestora. Urăsc orizonturile înguste și autosuficiența. Nu-mi plac oamenii care nu îndrăznesc să viseze și nici cei care se afundă într-o dulce superficialitate. Îmi plac cei suficient de ancorați în realitate pentru a observa cancerul universului, dar suficient de detașați de aceasta pentru a fi imuni. Poate că și eu sunt așa.

Apoi îmi plac oamenii care suferă. Îmi place să văd că mai există ceva în ei, o emoție. Că n-au murit de tot, că nu s-au transformat în pietre, că mai găsesc un quelque chose pentru care merită să verse o lacrimă. De cele mai multe ori, asta se tranformă în patologie, dar nu caut să-i salvez. Puterea mea fenomenală de a empatiza este cea care mă ajută și mă distruge în același timp. Am observat aceeași atracție spre oameni defecți în aceia care se vor eroi, în femei care se văd mame și alte cazuri similare. Nu, în cazul meu nu este vorba despre asta. Nu vreau să repar pe nimeni. Nu vreau să schimb pe nimeni. Vreau doar simțire. Poate că și eu sunt așa.

Îmi plac oamenii stricați de viață. Îmi place să-mi pun pantofii lor și să le pășesc prin experiențe ca și cum ar fi fost ale mele. Tot ceea ce e mai frumos și adevărat în lume își are originea în suferință. Până și viața se naște în durere. Eu nu-mi ofer pantofii, dar poate că ar trebui să o fac cândva.

Îmi place haosul minții și dezordinea emoțiilor.

Îmi plac oamenii care văd estetica urâtului. Poate că acesta este mecanismul de adaptare la o lume nedotată cu filtru de spam. Poate că așa cum sunt ei sunt și eu.

Și totuși, așa defectă cum e ea, lumea este frumoasă și pentru oamenii construiți „greșit”. Doar că este o frumusețe în alt chip.

___

sursă foto